Toamna la festival ================== Un tren bătrân şi obosit stătea la peron, iar din el coborau pasageri cu sutele. Copii cu ochi strălucitori şi jucării în mâini; părinţii lor plictisiţi; cupluri în vârstă pierdute în mulţime; grupuri de adolescenţi cu valize uriaşe. Oameni care păreau că şi-ar permite ceva mai bun, dar totuşi preferau să călătorească în rând cu toţi ceilalţi. Unul din pasageri atrăgea priviri curioase: un tânăr îmbrăcat în trening, cu părul până la umeri prins într-o coroniţă impletită. Avea un medalion de fier forjat pe un lănţişor la gât, şi un baston de drumeţie de care atârnau talismane: fâşii de carton lucios şi colorat imprimate cu prescurtări din litere curgătoare. Stătu o vreme să se uite în jur, de la munţii ce se înălţau peste şine, la est, până la clădirea gării decorată cu steguleţe care aproape mascau o plăcuţă simplă, albastră, pe care scria doar: Saiyana. Tânărul săltă pe umăr un sac de voiaj fără formă şi porni spre ieşire, bocănind cu ghetele pe pavaj. Afară, lumea se împrăştia în căutarea micilor străzi şerpuite care urcau în oraş. Nu mulţi alţii se încumetau pe scările abrupte din faţa gării, ce duceau în susul unui zid cu terase, din piatră veche. Treptele se terminau pe teren relativ plat, peste drum de un parc. Călătorul porni pe alei, croindu-şi cărare prin mulţime: dimineaţa era deja înaintată. Vremea încă mai era caldă, dar se îndrepta spre toamnă; frunze moarte erau presărate pe jos, iar fântânile de mult oprite erau pline de ele. Cel puţin copiii şi porumbeii erau fericiţi. Către celălalt capăt al parcului, la umbra unor copaci, câţiva tineri stăteau la o masă. Îi făcură cu mâna cum trecu pe aproape. – Ziua bună, frate, îl chemă unul din ei. Poftim de şezi cu noi. El îi privi mai atent: purtau cămăşi, pantaloni de stofă şi pantofi, dar cu mici pelerine întoarse pe un umăr, prinse cu medalioane ca al lui. Mănunchiurile de talismane le aveau la curea, sau pe ghiozdane. Erau cam cinci sau şase la număr, unii mai tineri ca el, alţii mai în vârstă. – Cum te cheamă? întrebă fata din dreapta lui. – Ce bei? adăugă cea din stânga. – Mika, zise el. Aş vrea o bere slabă. Cât costă? – Facem cinste. Măcar atât. Milena mă cheamă, apropo. Fata cea blondă din dreapta lui Mika privi atent prin ochelarii cu rame late la faţa lui trasă, cu pielea arsă de soare: – Eu sunt Anima. Suntem din capitală. Vii de departe? – Tocmai din Altuz. – N-am auzit de Altuz. Milena duse mâna la bărbie. Avea obraji laţi, şi braţe puternice. Unde este? – Ba ai auzit, interveni un băiat de pe latura opusă a mesei. E aproape de malul mării. Am trecut cu toţii pe acolo acum câţiva ani în drum spre festivalul de vară de la..." Mika nu mai auzi restul răspunsului. O procesiune venea în lungul străzii: într-o trăsură lăcuită cu doi cai şedea o doamnă în rochie neagră cu dantele şi umbrelă asortată, să o apere de soarele tomnatic. Un bărbat în alb, purtând un veston cu rânduri-rânduri de nasturi lucitori, stătea faţă în faţă cu ea, iar alţi doi în picioare pe un mic prag la spatele trăsurii, cu chipie înalte ce se vedeau de departe. Alţii veneau din urmă pe biciclete, dar altfel tot aşa demni ca şi primii. Unii oameni de pe margine făceau cu mâna, strigând urale; cei din trăsură răspundeau la fel, pe când alţi privitori păreau cam miraţi. – Să-ţi bei berea, se încălzeşte, îi aminti Milena. Mika bău. Noroc! – Noroc, răspunse Anima. Ia zi, la ce nivel eşti? – Nu prea folosim niveluri. Cum ea îl privi mirată, se grăbi să explice: E o parohie mică, practic suntem doar doi şi domnul profesor Nottep. – Nu vrei să ştii pe unde te clasezi? întrebă tânărul care stătea lângă Anima. Avea faţa rotundă şi ochelari la fel. Mika duse mâna la medalion, urmărind cu degetul. Avea forma unui simbol al infinitului înscris într-un cerc, totul dintr-o singură linie care se intersecta singură de mai multe ori. Al lui era cam din topor, nu ca ale lor. – Chiar trebuie? – Ce-i drept, nu. Milena sorbi din halba de bere. – Dar dacă vrei, adăugă Anima, noi mergem pe la templu mai târziu să ne închinăm. Vii şi tu cu noi? Acolo poţi primi ajutor. --- Templul era mai sus pe strada principală, ascuns pe după nişte copaci bătrâni între două clădiri înalte şi late. Coloane ionice susţineau o friză în faţa intrării; totul era vopsit în alb-cenuşiu. Curtea din faţă avea bănci şi o mică arteziană care chiar funcţiona. La interior, tavanul arcuit atrăgea privirea înspre rotonda de la capătul opus. Pe ambele laturi, pe după coloane se puteau vedea mici nişe, fiecare cu o masă de scris înăuntru. Mika aşteptă în spate cât timp noii săi prieteni se închinară pe rând la un amvon. Printr-o fereastră deschisă într-o parte se auzeau voci. – Ne naştem ca remixuri ale părinţilor. Cu toţii învăţăm întăi prin copiere. Prin copii ni se păstrează munca de o viată, fiindcă nici un original nu durează o veşnicie. Abia observă când ei ieşiră câte unul. Anima era la urmă. – Du-te, zise ea. Nu fi timid. Lumina venea spre amvon din toate părţile, filtrată prin vitralii. Pe suport aştepta o carte groasă, legată cu un lanţ de jur împrejur, cu un pix la capăt. El întoarse la o pagină albă şi scrise cu grijă câteva rânduri, ţinând cu greu deschis un carneţel scos din sacul de voiaj. Se opri doar când băgă de seamă că cineva il privea. Era o femeie înaltă, cu spatele foarte drept. Tot drept purta şi pelerina. A ei era de un albastru intens, nu cenuşie sau brună ca mai toate, iar pe dedesupt avea un halat după reguli, încheiat până jos. – Nu faci parte din Ordin, întrebă ea politicos, greşesc? – Păi... nu prea ştiu, doamnă. – Te porţi ca unul dintre noi, şi ştii ce ai de făcut. Ea tăcu un moment. Cred că ţinem obiceiurile fiecare cum putem. Îi ajuţi pe oamenii care vin la tine? – Pe cât mă pricep şi eu. Avem un sanctuar modest. Ea dădu din cap şi zâmbi puţin. – Mergi şi sărbătoreşte. Poartă veselia înapoi acasă. – Da, doamnă. Mika dădu să plece, apoi îşi aminti ceva şi alese un talisman din mănunchi. Îl puse între cele două pagini de carte unde stătea acum scrisul lui de mână. Când ieşi, nu-l mai aştepta nimeni în curtea din faţă. Dar ce conta, era doar un orăşel, şi toată lumea era acolo pentru acelaşi motiv. --- Stătu pe o bancă la colţ de stradă să mănânce ultimul sandviş din sacul de voiaj, privind peste drum cum lumea lua masa la terase în aer liber. Traficul venea în valuri: localnici cu cărucioare de marfă, unele cu pedale; turişti la fel ca el; apoi cei ce mergeau la festival, purtând steguleţe verticale pe beţe lungi şi cu instrumente muzicale la ei. Mulţi căutau să se îmbrace în alb sau negru. Se vedea uşor încotro se îndreptau: mai întâi în sus pe o stradă laterală mărginită de case cu etaj şi magazine la parter, apoi printre mici fortăreţe odată ce urcuşul deveni mai abrupt. Drumeţii se împuţinară curând, risipiţi pe traseu, dar spre surpriza lui Mika următorul platou nu era departe. Tocmai când devenea mai greu, drumul nu mai sui şi făcu o buclă în faţa unui alt zid de piatră ce dădea ocol unei cetăţui. Înăuntru se vedeau turnuri conice făcute să reflecte munţii maiestuoşi din depărtare. Grupuri mici de călători stăteau în faţa porţii închise. Unul dintre aceste grupuri părea cunoscut. – Aici suntem! strigă Milena, dând din mâini. – V-am prins, îi răspunse Mika. Ce s-a întâmplat? – Speram să vedem şi mânăstirea astăzi, explică Anima, dar e închisă pentru vizitatori. – Păi voi n-aţi venit la festival? – Că bine zici. Hai odată! exclamă băiatul cu ochelari. Privi cu înţeles spre un alt tânăr, mai înalt decât el cu un cap, ce purta o pelerină de un verde închis, cu tiv argintiu. – Ai dreptate, confirmă acesta, şi porni în frunte, cu părul lung fluturând, prins într-o coroniţă precum a lui Mika. Nu departe de acolo, un alt drum ieşea din oraş cu totul şi suia coasta muntelui prin pădure. Un drum frumos, pavat, cu balustrade şi lampadare. Tonete cu marfă se înşirau la baza stâncilor. Jucării care se târau, săreau ori zburau. Jocuri cioplite în lemn; altele care luminau şi cântau. Dulciuri fără nume, şi haine din ţinuturi îndepărtate. Nenumărate voci de oameni ce se tocmeau la preţ. Mika abia băgă de seamă cum unul din noii lui prieteni rămase în urmă. – Te simţi bine? întrebă el. A, n-am reţinut cum te cheamă. Băiatul îşi aranjă ochelarii pe nas, gâfâind din greu. – Zegen. Mai avem mult de urcat? În ritmul ăsta nu mai rezist până sus. – Ba rezişti! Doar mişcă picioarele şi nu te opri. Concentrează-te la pasul următor. Apoi cel de după. Zegen păru că se îndoieşte de sfat, dar după o vreme respiră mai liniştit, iar faţa lui roşie căpătă o nuanţă mai sănătoasă. – Mulţumesc. – Cu plăcere. Mika iuţi pasul, dar după un timp încetini din nou. Stai puţin, nu eşti cam tânăr ca să te înscrii în Ordin? – Am împlinit optsprezece ani luna trecută. Mă pregătesc de doi ani pentru asta. Tu? – Fac douăzeci şi doi curând. Mika se gândi. Am crescut pe lângă câte un sanctuar de mic copil. Apoi într-o zi m-am trezit că nu mai erau. – Aaa! De-aia nu eşti consacrat de fapt? Lui Zegen îi trecu zâmbetul. Scuze. – Ce contează aşa mult?! Hai mai repede, că ne lasă toţi în urmă. --- Nu mai dură mult şi drumul se netezi iarăşi, chiar înainte de un pod cu motive florale sculptate pe ambele părţi. Pe fundul unei albii adânci, apa curgea cu zgomot. După încă o curbă ieşiră dintre copaci, iar ceea ce abia se zărea de pe drum apăru în toată splendoarea. Un castel ca din basme se înălţa pe o movilă înverzită, ca o extensie naturală a pinilor ce creşteau de ambele părţi, chiar sub piscurile de munte. Călătorii făcură popas să privească; unii chiar se opriră şi scoaseră blocuri de desen. Curând tinerii călători porniră iar, întâi pe lângă un pâlc de case mai mici în acelaşi stil, apoi pe după alt cot şi în sus spre castel. Era tot închis pentru public, dar în ziua aceea cel mai interesant era în curtea din faţă, un labirint de scări şi balcoane din marmură, pline cu statui şi ronduri de flori. Mese întinse peste tot erau acoperite cu cărţi de vânzare; de undeva răsuna muzica. Gărzi stăteau pe la colţuri în uniforme albe şi negre, cu suliţi împodobite. În faţa unei uşi laterale, femei în rochii cu dantelă şi machiaj care sărea în ochi luau diverse poziţii prin faţa unor cutii mari cu burduf puse pe trepiede. Printre ele, Mika o recunoscu pe cea din trăsură. – N-ai de gând să cumperi nimic? întrebă Anima din spate. El îşi numără banii înainte să aleagă vreo două talismane pentru mănunchi, şi un pix pe cât de ieftin pe atât de drăguţ. Ea îl privi din colţul ochiului pe când îşi îndesa carte după carte în ghiozdan. – Cred că nu ne mai întoarcem pe-aici, nu? întrebă Mika nesigur. – Nu prea cred, făcu Milena, venind spre ei prin mulţime. Şi geanta ei părea mai grea. Oamenii de la mese trebuie să strângă şi ei în curând ca să poată merge să mănânce. – Ce bine! strigă Zegen de sus, aplecat peste o balustradă. Mi-e foame! Într-una din clădirile de sub castel, în josul unei scări întunecoase, pândea o tavernă. Râsete se amestecau cu sunetul berii turnate în halbe, pe fundalul a nenumărate glasuri de oameni. Mirosea a mâncare şi fum. Prin spate, mai multă lume se legăna pe muzică de chitare şi tamburine. Mika ridică privirea de la mâncarea puţină spre restul grupului. Vorbeau în gura mare despre lucruri de care el abia auzise, aşa că doar ascultă un timp. Apoi întrebă: – Asta a fost tot? Zegen se uită mirat la el. – Poftim? Da' de unde! – Marele moment o să fie în oraş mai pe seară, explică Milena. Doar că aici sus e peisajul mai frumos. – Tu ai unde să stai până atunci? îl întrebă şi Anima. Mika făcu semn că da. – Am rezervare la Bârlogul Lupului. – Unde-i asta? întrebă Zegen. – N-am idee. Mika ridică din umeri şi îşi lustrui bine farfuria. --- Se dovedi a fi un han, în susul unei străzi laterale aproape de centru. Pe geam nu se vedeau decât verdeaţă şi stâncărie. Îşi puse hainele să se aerisească lângă fereastra deschisă şi se întinse puţin în pat, să asculte păsările ciripind. Adormi fără să bage de seamă, iar când se trezi soarele făcuse un drum destul de lung pe cer. Vântul bătea mai tare, şi aerul se răcise. Mika refăcu drumul de mai devreme. Intâi găsi locaţia de pe biletul de intrare, apoi merse mai departe. De pe partea opusă a străzii, abia putu să mai regăsească templul. Oraşul continua; se opri la un colţ de stradă unde era o gaură mare, pătrată, în care se strângea apă şi alte lucruri mai rele. Spre vest, piloni de oţel fără un scop clar arătau calea peste pante de netrecut. Stătu pe altă bancă la întoarcere, de data asta aproape de un izvor cu troiţă. În curtea de alături mai mulţi copii se jucau gălăgios. Apoi, cum soarele coborî pe după piscuri, călătorul porni spre sala cea mare unde urmau să se reia festivităţile. Lumini fără număr se reflectau din tavanul înalt şi lucios. Peste tot erau steaguri din fâşii de stofă albă şi neagră cu flăcări brodate, iar în jurul sălii mese şi rafturi cu mărfuri colorate. Jongleri şi iluzionişti făceau spectacol printre oaspeţi, iar pe coloane dansau în sus şi în jos limbi de foc proiectate. De data asta Mika făcu rost de câteva broşuri şi reviste gratuite de la mesele mari. Se întălni de mai multe ori cu noii lui prieteni pe când dădeau roată, dar se despărţiră iar. Pe peretele opus intrării era un podium. O mică orchestră se pregătea să cânte, atrăgând priviri. Muzica aduse la vedere dansatori ascunşi până atunci. Femei în negru făceau pereche cu bărbaţi în alb, şi invers, rotindu-se cât ţinea ringul de dans în forme complexe. După o vreme începură să schimbe partenerii, astfel încât după un timp păru că fiecare dansase cu fiecare. Orchestra trecu prin mai multe piese, doar cu pauze scurte până la sfârşit de tot. Apoi începu o melodie tulburătoare, şi altă pereche intră în joc, trecând printre ceilalţi ca două vârtejuri îmbrăţişate. Unul câte unul, restul se dădură deoparte. În cele din urmă spectacolul luă sfărşit; ambii dansatori salutară mulţimea, pe când un maestru de ceremonii le mulţumi prinţului şi prinţesei pentru sprijinul acordat festivalului. I se răspunse cu aplauze furtunoase. Pe când muzicanţii îşi strângeau instrumentele, Mika observă cum alţi oaspeţi intrau pe sub o arcadă ferită din spatele podiumului. Îi urmă din curiozitate într-o sală mai mică unde se întindea pe mese un bufet. Lumea se împingea, iar oamenii mai bine îmbrăcaţi îşi umpleau farfuriile de dădeau pe afară. Călătorul stătu deoparte resemnat, însă rămăseseră ceva resturi şi după ce mai toţi ceilalţi ieşiseră iar. Mai erau doar două persoane afară de el. – Să mănânci ceva neapărat, zise bărbatul. Îşi descheie vreo doi nasturi de la veston. Trebuie să-ţi fie foame rău. – Adevăr grăieşti, confirmă femeia, dar trebuie să am grijă cu rochia asta. El dădu din cap şi îi alese nişte gustări. – Crezi că ne-a ieşit bine azi, Mădă? – Ce te supără, Alex? – Mă întreb numai dacă o să se mai ţină festivalul şi anul viitor. Ea ridică din umeri. – Contează? Ne-am descurcat binişor pentru două personaje concepute ca să vândă mobilă pe la târguri. Abia atunci văzură cei doi cum se uita Mika la ei. – S-a întâmplat ceva? întrebă prinţesa. Părea sincer îngrijorată. Arăţi de parcă ţi s-au dus toate pe apa Sâmbetei. – A... N-am nimic, Înălţimea Voastră. Călătorul dădu să plece. Iertaţi-mă. – Stai puţin te rog, zise prinţul în grabă. Nu ştiu cum să te înteb, dar... esţi Păstrător al Celor Ştiute, sau doar costumat? Mika îngheţă. – Oarecum? Adică, avem un sanctuar pe bune şi profesor. – Cât de tare! exclamă prinţesa. Când te gândeşti că într-o bună zi ne va ţine minte lumea datorită ţie! – Putem să te ajutăm cu ceva? întrebă prinţul. – A, da. Îmi daţi un autograf, vă rog? – Cum să nu! El scoase carnetul cel vechi şi pixul cel nou. Ei scriseră vorbe frumoase şi înţelepte, pe când alături în sala mare se făcea linişte, iar luminile se stingeau una câte una. Oraşul încă nu dormea pe când Mika găsi drumul spre han, dar el abia dacă băgă de seamă petrecerea, cum umbla pe stradă ameţit de bucurie. – Super! îşi zise el în sinea lui. Un milion de puncte! --- Era o peşteră ce nu se mai termina. Tuneluri se bifurcau şi se întâlneau la întâmplare, dar el nu se putea opri să se orienteze sau să aleagă. Chiar în spatele lui curgea lavă. Era mânat înainte. Alergă prin beznă, câtă vreme era imposibil de spus, şi totuşi nu se simţea obosit. Lava tot venea, umplea toate crăpăturile, iar respiraţia ei de foc făcea să-i curgă transpiraţie pe ceafă. Se revărsa din tuneluri laterale, retezându-i speranţele. Când văzu lumina roşiatică printr-o deschizătură din faţă, ştiu că pierduse. Sau nu? Un bolovan astupa capătul îngust al tunelului. Îi porunci în gând să se mişte şi se mişcă, întăi poticnit, apoi tăvălug pe lângă el până ce se opri în deschizătură. În peşteră se făcu întuneric beznă, dar cumva tot putea să vadă că tunelul continua pe unde fusese bolovanul înainte, doar că la picioarele lui se căsca un hău. Din nou îşi porunci în gând să se înalţe în aer şi să plutească până pe partea cealaltă. Puterea ce-l ţinea se risipi chiar înainte să ajungă, dar se prinse de margine şi se trase în sus. Încă o goană, apoi ieşi printre dinţii încleştaţi ai pământului, chiar în curtea din faţă a templului. Cerul era roşu, ţinutul o întindere de stânci şi hârtoape cât vedea cu ochii, iar vântul arzător şuiera o melodie tulburătoare. Mika sări din pat, aruncând pătura de pe el, şi merse la chiuvetă. Era înaintea zorilor. La un moment dat, ceasul de pe noptieră începu să ţârâie. Se repezi în mare grabă să oprească soneria, dar pereţii subţiri îi spuseră că mai erau şi alţii. Încă nu era prea multă lume prin gară la o aşa oră matinală. Se opri puţin să admire stucaturile şi tavanul cu boltă din clădirea gării. Erau atât de multe de văzut, dar încă era întuneric. Mult prea curând, sirena unui tren îl chemă în grabă la peron; trebuia să revină cu altă ocazie. Neapărat într-o bună zi. SFÂRŞIT Felix Pleşoianu, 18 August 2022