Ceasul

Dâre de fum pluteau pe cerul senin de vară, purtând cu ele mirosul acru al incendiilor ce ardeau încă. Jos, străzi înguste ocoleau printre faţade pline de găuri, cu pietrele de pavaj desţelenite de şenilele tancurilor pe unde răgacele mecanice mari şi grele luaseră mai greu câte o curbă. Ici, un lampadar stătea rezemat de o casă parţial prăbuşită, acolo unde un obuz de artilerie trecuse prin zid şi explodase, împrăştiind cărămizi înnegrite în toate părţile. Colo bolborosea apa din ţevile expuse ale unei fântâni arteziene ce fusese cândva frumoasă, formând bălţi în umbra zdrenţuită a unei copertine.

Nu se auzea decât troznetul flăcărilor; cel puţin până când un răpăit de ghete stârni ecouri printre şirurile nesfârşite de case cu două etaje. Douăzeci şi ceva de soldaţi mărşăluiau cât puteau de ordonat pe terenul accidentat, privind temători la bezna din dosul geamurilor sparte, cu degetele pe curelele puştilor. Dar nu era nimic de văzut, nici măcar bătaia unei aripi de porumbel.

Asta însă numai până când ajunseră la o casă mai mică, pusă bine între vecini mai impunători, şi remarcabil de intactă, de la florile plantate în faţă până la perdelele imaculate din balconul de la etajul superior. Uşa de la intrare era chiar încuiată, nu ca mai toate celelalte din oraş, după cum unul din ei stabili apăsând pe clanţă. Se uită în spate la restul trupei, îndreptă din umeri şi lovi în uşă cu pumnul.

Cineva chiar deschise.

Era un om destul de tânăr, de statură medie, cu ochi căprui şi păr şaten, ce purta un halat de casă peste pantaloni vechi şi rupţi şi papuci. Părea să fi fost întrerupt pe când îşi făcea toaleta, şi avu nevoie de un timp destul de îndelungat să cuprindă stada devastată, ca să nu mai vorbim de oamenii în uniformă ce o blocau.

– ...Pot să vă ajut cu ceva?

Ofiţerul îl privi exasperat:

– Vă aflaţi într-o zonă militară cu acces limitat în urma anexării. Sunteţi de partea greşită a graniţei... domnule.

– Am băut prea mult azi-noapte, declară gazda.

– Pariu că-i spion, dom'sergent, se ridică o voce din spate printre râsete. Împuşcaţi-l, să mergem.

Ofiţerul păru şi mai exasperat:

– Mă tem că trebuie să veniţi cu noi.

– Chiar acum?

– Chiar acum.

Gazda se holbă co ochi tulburi la uniforma străină. Părea să încerce a număra ţintele de pe epoleţii omului:

– Aveţi idee ce oră este?

– Dom'sergent, atenţie!

Oprit în timp ce-şi ridica mâneca, ofiţerul ridică privirea. Unul din oamenii lui ameninţa gazda cu un pistol, ţinându-l de încheietură cu mâna liberă. Dar din buzunarul halatului de casă îeşi doar un lănţişor scurt, de care atârna un ceas de buzunar cât se poate de banal.

– Ce-avem noi aici? Ţinu obiectul lucitor atârnat să-l vadă toţi, apoi întinse mâna să-l deschidă.

– Nu, stai! Gazda părea să se mai fi trezit, destul ca să pară foarte îngrijorat.

– Ce-mi faci? râse soldatul. L-am găsit, e al meu.

Dădu capacul peste cap. Nu trecu mult şi făcut ochii mari. Faţa i se albi. Deschise gura într-un strigăt mut, scăpă pistolul şi se prinse cu mâna de piept. Căzu în genunchi, iar la urmă cu faţa în jos pe caldarâm.

Doar bâzâitul unei albine rupse tăcerea. Momentul trecu.

– Ian, vezi ce-i cu Vasi. Sergentul scosese deja pistolul înainte să fi terminat de vorbit. Ce i-ai făcut, stimabile?

Bărbatul făcu un pas în spate:

– Nu întelegeţi. Eu... Stai, nu!

Al doilea soldat îşi scutură de umăr camaradul, dar degeaba. Renunţă pentru moment şi se întinse după ceasul de buzunar ce zăcea acum deschis pe jos. O privire, şi îl trecură sudorile. Îşi înfipse mâna în gulerul uniformei şi trase până ce nasturele de alamă sări. Nu-l ajută; curând căzu şi el grămadă.

– Lucrul naibii are ceva în el! exclamă unul din ceilalţi, cu o dungă mai puţin pe mânecă decât sergentul. Voi patru, căraţi-i pe Ian şi Vasi.

După o scurtă ezitare, se apucă să-şi pună baioneta la puşcă. O folosi ca să agaţe cu grijă lănţişorul ceasului, încercând să nu se uite direct la cadran. Nu păţi nimic rău.

– Bine gândit, caporale. Sergentul dădu din cap aprobator şi se întoarse iar spre prizonierul lui. Acum mişcă.

– Nu cred că o să mă lase, protestă bărbatul, cu mâinile sus. Pistolul îndreptat spre el era de altă părere, aşa că se urni din dreptul uşii şi făcu câţiva paşi.

În spatele lui, caporalul se împiedică. Puşca îi zăngăni pe pavaj, pe când ceasul se duse roată până la picioarele proprietarului. Acesta se uită în spate la omul ce-l ţinea captiv – o întrebare mută – şi, luând ridicarea din umeri drept răspuns, începu să se aplece.

Cu un strigăt sugrumat, caporalul se repezi la el, împungând cu baioneta de la puşcă. Lovi în plin, străpungând burta bărbatului. Se priviră în ochi un moment lung, apoi arma se retrase. Nu era sânge pe ea, şi nici victima nu dădea semne de suferinţă. Dar apoi lama începu să sfârâie. Nu trecu o jumătate de minut, şi din ea mai rămase doar un ciot ruginit, fără folos.

Iar ceasul era din nou în mâna omului.

Sergentul îl împuşcă. Aşa pur şi simplu, fără altă vorbă, trase de trei ori. De la câţiva paşi distanţă, nu avea cum să rateze ţinta.

Cumva, gloanţele îi loviră tot pe proprii lui soldaţi trimişi înainte.

– Ţi-am zis eu, spuse localnicul. Merse înapoi la uşa casei, uitându-se să vadă cât e ceasul.

– Ce dracu' eşti şi tu? întrebă sec ofiţerul.

– Eu? Captiv aici. Şi o să fiu pedepsit pentru că nu mi-am făcut datoria azi-noapte. Dar voi... voi nu mai aveţi timp.

În depărtare, un clopot bătu de şapte ori. Ofiţerul se cutremură. Nu intraseră în oraş nici de o oră.

– Captivul cui? insistă el.

– N-ai ghicit încă? Oraşul ăsta nu ne aparţine nouă cum nu vă aparţine nici vouă. De aceea graniţa a trecut dintotdeauna drept pe strada principală.

Cum soarele răsărind îi atinse vârful, mica arteziană de la colţul următor prinse viaţă. Se umplu anormal de repede, apoi apa început să se verse printr-o spărtură din ghizd... curgând înspre ei... umplând strada.

– Toată lumea înapoi! Retragerea! Să plecăm de-aici! Lăsaţi morţii, trebuie să ne mişcăm iute!

– Dar sunt vii, dom'sergent. Ian şi Vasi, uite-i că respiră.

– Şi ceilalţi?

Privirea soldatului îi răspunse deajuns. Se împleticiră în dezordine înapoi de unde veniseră, pe când la câteva case mai încolo firma unui bărbier prinse a se roti. Gramofonul din vitrina unei cafenele răgea un cântec pe atât de vesel pe cât era de discordant. Şi tot nu se vedea ţipenie afară de bărbatul în halat de casă.

– Oameni ca tine vin şi pleacă, sergent! strigă respectivul. Dar locuri ca ăsta dăinuie. Şi nu poţi să împuşti anii ce trec.

Nu-l băgară în seamă. Altcineva venea de-acum în lungul străzii: un om bătrân îmbrăcat în negru, înalt şi subţire, păşing calm prin apa până la glezne şi ducând o clepsidră în mână. Sergentului îi zbură gândul la dugheana cu ceasuri antice pe care o ignorase, crezând că poate, pentru că i se păruse abandonată după cum arăta. Fugiră la stânga, apoi la dreapta, pe străzi laterale întortocheate, dar cumva viitura tot îi găsea.

– Încotro, dom'sergent?

– Ştii ce, caporale, cred că nu pui bine întrebarea.

O cioară grasă cocoţată pe un fir de telefon îi privi cu un ochi şi croncăni de trei ori.

Felix Pleşoianu
Bucureşti, 22 May 2017